Moartea nu este un rit de trecere doar pentru cea sau cel care se duce, ci și pentru cei care rămân și pe care acest eveniment îi transformă fundamental. Întâlnirea cu moartea bulversează ordinea interioară a fiecărui individ, însă îi oferă și șansa de a se redescoperi și de a se reinventa.

ORICE MOARTE E O POARTĂ propune o serie de performance-uri cu un număr limitat de participanți. Instalația performativă are două zone separate: una a morții – de fapt, a onorării celor care nu mai sunt printre noi – și una a vieții și a viilor. În fiecare dintre aceste spații invităm participanții să ia parte la o serie de acțiuni ritualico-artistice în timpul cărora fiecare să poată reflecta, în mod conștient, la propriul proces de doliu, dar și la propria transformare. La fiecare reprezentație participă maxim 25 persoane, astfel încât experiența să fie intimă și profundă. În cadrul instalației vor fi prezenți și psihologi care să poată conține emoțiile celor care trec prin această experiență, dacă este cazul. La fel cum povestea fiecărui om care moare este unică, travaliul de doliu este trăit diferit de fiecare dintre noi. Spre deosebire de ritualuri tradiționale, acest ritual este deschis, fără reguli și puncte fixe, un ritual pe care fiecare și-l poate personaliza.

În travaliul de doliu obiectele sunt încărcate cu și mai mare semnificație decât au în mod normal. Păstrarea unor obiecte care ne amintesc de cei care au murit ne oferă iluzia că despărțirea nu e iremediabilă. Mirosurile, texturile, formele și culorile declanșează amintiri și ne ajută să arhivăm într-un fel aparte relația cu omul care nu mai este. ORICE MOARTE E O POARTĂ propune un exercițiu de autoreflecție, un spațiu sigur în care fiecare om se poate gândi care sunt obiectele, gândurile, sentimentele, amintirile din trecut de care are nevoie pentru reconstrucția noului Eu.
Prima serie de performance-uri a avut loc la ARTHUB București în noiembrie 2022 și a fost finanţată de comunitate prin donații și co-finanțată de Centrul Cultural EXPO Arte București ca parte a programului Vulnerabilia. Voci și spații ale curajului, produs de Asociația pentru Promovarea Artelor Contemporane.
Artiștii Irina Botea Bucan și Jon Dean – care au creat conținutul video pentru instalația performativă – au surprins pe film experiența performance-urilor de la București.
Pe termen lung, proiectul își propune să coaguleze o comunitate de artiști, psihologi și antropologi care își doresc să normalizeze conversația despre moarte și doliu, pe de-o parte, și despre frica de moarte, pe de altă parte, astfel încât să fim mai pregătiți ca indivizi și ca societate să integrăm această experiență și să trăim vieți mai împlinite.
În 2024, cu sprijinul financiar al Administrației Fondului Cultural Național, performance-urile vor ajunge la Brașov și la Timișoara, în cadrul proiectului ORICE MOARTE E O POARTĂ. CUTIA DE REZONANȚĂ. Între 13 și 19 mai vor avea loc 8 performance-uri la Centrul Multicultural al Universității Transilvania din Brașov, iar între 1 și 8 septembrie vor avea loc alte 8 performance-uri la Faber, în Timișoara.
De asemenea, ne propunem să creăm o Cutie de Rezonanță, prin care să transferăm cunoștințe, metode și tehnici de lucru pentru ca modelul ORICE MOARTE E O POARTĂ să fie replicat în comunitățile care îl doresc și care au nevoie de el.
ORICE MOARTE E O POARTĂ. CUTIA DE REZONANȚĂ
Mai multe detalii aiciCând moare un om drag, pierzi și tu o bucată
Iuliana Dumitru, curatoare
Îmi amintesc cât de descumpănită m-am simțit în acea primă zi de septembrie. Eram într-o mare de tineri care păreau la fel de bulversați ca mine și nu puteam să nu mă întreb ce căutăm cu toții acolo? Sentimentul general era că se termină ceva important. „Gata cu vara vieții” mi-am zis în gând. Gata cu căldura și relaxarea, gata cu lipsa grijilor, gata cu timpul care nu te presează, gata cu zilele lungi și nopțile scurte, gata cu petrecerile alături de prieteni. Moartea lui M. a luat cu ea sentimentul tinereții și al puterii infinite și m-a lăsat în toamna vieții, nostalgică după alte vremuri. Și a mai luat acea mantie invizibilă care îmi oferea protecție împotriva vulnerabilității și a fricii de moarte. Am mai experimentat pierderea atunci când am auzit țipătul bunicii la aflarea veștii că fiul ei cel mare a murit, sau în vocea tatei când mi-a spus că după moartea mamei lui se simte orfan, ori în felul în care prietena mea mi-a strâns mâna la coborârea în pământ a sicriului bunicii ei. Dar până atunci moartea nu îmi luase prietenii, nu luase pe nimeni de vârsta mea.
În lunile care au urmat, frica de moarte și-a pus amprenta pe corpul meu – m-am temut de ce ar putea să se ascundă în el, l-am analizat și l-am înțepat. Am început să mă regăsesc prin terapii alternative, regresii și psiholog, și deși nu am scăpat în totalitate de frică, îmi este mai ușor să dau nas în nas cu moartea, chiar și cu cea proprie. Și, cu toate astea, m-a surprins când fiica mea m-a întrebat de ce (aproape) mereu mor mamele în povești sau desene. I-am spus că fără protecția maternă, copiii trebuie să se descurce singuri și că trebuie să devină proprii lor eroi. Fără protecția părintească sunt nevoiți să se transforme, să își găsească viitorul singuri și să se privească pe ei fără mama în care să se oglindească. Moartea unui apropiat te pune față în față cu lipsa oglindirii tale în acea persoană, cu felul în care te făcea să te simți ea/el, cu ceea ce te făcea să vezi (și) în tine. Când moare un om drag, pierzi și tu o bucată. Joan Didion scrie în Anul gândirii magice, o carte care m-a ajutat după moartea lui M. și pe care am dăruit-o deja de două ori: „Nu suntem sălbăticiuni idealizate. Suntem ființe muritoare imperfecte, conștiente de mortalitate chiar și când o respingem, învinși de propriile complicații, atât de conectați încât atunci când jelim pierderile, ne jelim, la bine și la greu, pe noi înșine. Așa cum eram. Așa cum nu mai suntem. Așa cum într-o zi nu o să mai fim deloc”.
Ce facem cu moștenirile primite de la cei care mor, lăsându-ne în urma lor? Ne bucurăm de culoarea ochilor care ne face deosebiți, de un păr rezistent, fără fire albe, de un corp atletic, fară boli genetice? Cum gestionăm moștenirile mai puțin plăcute, emoțiile traumatice, cicatricile sufletești sau chiar trăsăturile de care nu suntem mândri? Cum navigăm printre haine, obiecte și bucăți din viața celor care nu mai sunt? Cum găsim puterea să aruncăm ce a fost a lor sau să păstrăm atâta cât avem nevoie? Moartea este natură și cultură, pentru că ceea ce facem după pierderea cuiva (drag) depinde foarte mult de mediul în care trăim, de credințele pe care le avem, de starea psihică și cea emoțională în care ne găsim. Este posibil să avem nevoie de luni sau ani ca să le strângem lucrurile, poate avem nevoie să plângem, să căutăm vinovați, să ne imaginăm cum ar fi fost dacă mai trăiau, dacă mai aveau timp, dacă ne cereau ajutorul, dacă mergeau la medic, dacă…
În timp ce strângea haine, golea spații și descoperea moștenirile primite, Rucsandra Pop a ales să se gândească (și) la ea, cea din viitor, la cea care va fi, nu la cea care (nu mai) este. A colat (aproape maniacal) materiale textile, obiecte, fotografii și pe ea însăși, de unde au rezultat cele mai neașteptate combinații de lumi imaginare și relații umane. În imaginile în care se arată, trece din zona pasivă din care regizează fotografiile, în zona activă – devine parte din colaj, devine parte din regie/spectacol. Asemeni unei gărgărițe (mai vechea ei obsesie) care își schimba pielea de mai multe ori (de cate?) până ajunge la maturitate, Rucsandra face loc viitorului ei Eu. Pe care nu îl grăbește și nu îl forțează, doar îl îngăduie și îl așteaptă. Instalația performativă pornește de la ideea că riturile de trecere nu au legătură doar cu cei plecați, ci și cu rămași. Timpurile noi cer ritualuri noi, ne adaptăm astfel vremurilor și facem priveghi online, participăm la înmormântări în social media sau îndeplinim obiceiuri văzute până acum doar în filme. Este o adaptare la nevoile actuale. Ne dorim să abordăm trăirile zilnice ale pierderii, fără a le nega însă pe cele tradiționale sau religioase.
Când eram mică, pomenirile pentru bunicul erau momentul ăla când se umplea casa, când unchii jucători de table mă lăsau să dau cu zarul, când mama cu mătușile găteau până dimineața și spuneau bancuri porcoase pe care le mai auzeam și noi, copiii. Pomenile au rolul de a repara lumea morților și devin o ofrandă care are scopul de a asigura cele necesare pentru drumul de dincolo și primirea lor favorabilă, dar adesea sunt înfăptuite de cei rămași pentru propria lor liniște. Pentru mine, pomenile încă reprezintă momentul când eram toți împreună și ne bucuram că suntem vii. Această bucurie a lui împreună devine caracteristică pentru instalația Rucsandrei Pop. Împreună ne amintim de cei care nu mai sunt, îi purtăm cu noi, prin cuvinte, haine, mirosuri, povești, învățături. Da, orice moarte e o poartă, atâta timp cât o deschizi către tine, și nu doar către lumea de dincolo.
Asociația Fragile Society s-a înființat în 2021 din convingerea că actul artistic poate naște schimbare socială. Este o organizație care își propune să creeze zone sigure de întâlnire și reflecție unde femeile – și nu doar ele – să-și poată identifica, documenta și explora vulnerabilitățile, limitările dar și puterile, folosindu-se de instrumente și practici artistice. Ne dorim să naștem contexte și comunități care să hrănească colaborarea, dialogul și să genereze procese de vindecare.
Echipă Orice moarte e o poartă
- Rucsandra Pop
- Iuliana Dumitru
- Jon Dean
- Irina Botea Bucan
- Ioana Flora
- Gabriela Alexe
- Iulian Eremia
- Raluca Moșescu-Bumbac
- Laura-Maria Ilie
- Cristina Foarfă
- Florența Simion
- Camelia Clem
- Silvia Solomon
- Adriana Prundaru
- Elena Iorga
- Gabriela Olteanu
- Andreea Găzdaru
- Nora Neghină
- Lorena Sofia Mardale
- Victor Fluieraș
- Oana Bulmez
- Claudia Crișan
- Dana Anghel
- Alina Tomșa Bogdanffy
- Maria Ancuța Gurza
- Ciprian Angheluță