Fragilă
28 MARTIE 2022
Sunt femeie. Îmi place să fiu femeie. Îmi plac rochiile, sandalele, fustele, pantalonii lungi, largi, strâmți, scurți, trei sferturi, bluzele de toate culorile, mai ales rujurile. Îmi place primăvara care vine acum, abia aștept copacii înfloriți, lumina, razele printre copaci.
Fragilă
28 MARTIE 2022
Sunt femeie. Îmi place să fiu femeie. Îmi plac rochiile, sandalele, fustele, pantalonii lungi, largi, strâmți, scurți, trei sferturi, bluzele de toate culorile, mai ales rujurile. Îmi place primăvara care vine acum, abia aștept copacii înfloriți, lumina, razele printre copaci. Am avut păr lung, scurt, periuță, roșcat, blond, brunet, cu șuvițe. M-am tuns de două ori castron. Îmi place să fiu frumoasă, fără a fi vreo frumusețe, îmi plac tocurile, fragilitatea lor și vântul, zâmbetele copiilor, când ajung la ei. Ador să fiu mamă, iubesc totul, și oboseala, și nervii, și când îi strâng în brațe de nu mă mai satur. E bine, e cald și bine, aici în mine.
Dar a fost și rău. S-a întâmplat să îmi fie și rău – în copilărie, în tinerețe, pe la vreo 40 de ani și acum de vreo doi ani, la 45, când soțul meu m-a înșelat a doua oară și m-am pierdut, m-am părăsit și nu reușeam să mă mai văd. Ochii mei morți și lacrimile atât de sărate m-au învins, nu puteam și nu voiam să mă ridic, eram ca o lamă de cuțit îndreptată spre mine, atât de aproape îmi simțeam venele, și albastre. M-am uitat în oglindă și mi-am văzut copiii – băiatul e blond cu ochi albaștri, fetița e șatenă cu ochi căprui – și atunci mi-am adus aminte că sunt actriță. Am pus mâna pe telefon și am sunat un actor. Am făcut un spectacol. Despre noi. Nu ne cunoșteam. Ne știam doar din vedere. Aflasem că ieșise curând dintr-o relație, îl durea. Eram hotărâtă să fac cu el un spectacol de poezii. A început pandemia. Ne întâlneam să lucrăm, dar tot ce făceam era să ne povestim durerea, dorul, amintirile, apoi viețile, părinții, frații. Și atunci el a spus: O să facem un spectacol despre asta. Despre noi.
Mi-era frică. Cum să povestesc în fața oamenilor așa despre mine? La teatru joc personaje, nu știe nimeni de ce am suferit când eram mică, mare, de ce îmi e rușine. Nu vorbesc despre asta decât apropiaților, cum să ies în fața unor oameni care nu mă cunosc și să povestesc lucruri atât de intime, atât de dureroase, unele de care îmi e rușine, pe care le ascund chiar și de mine. Mi-era frică. Și am făcut-o. Tot atunci, împreună cu alte femei frumoase, am început să ne gândim la Fragile Society, la un loc unde să încercăm să ne vindecăm prin artă, să arătam că din durere se pot naște lucruri care pot ajuta.
Pe mine arta m-a ajutat. Am luat iubirea mea frântă, ochii mei morți și am luptat. Am arătat oamenilor care veneau la spectacol, durerea mea toată, vie, fără să mă mai ascund în spatele unor personaje. La început eram doar eu și colegul meu Iștvan în fața spectatorilor. El a avut ideea ca la sfârșitul fiecărui spectacol să avem un invitat, un om de teatru sau un terapeut și împreună cu spectatorii să vorbim deschis despre ce au văzut, despre traumele noastre și nu mi-a mai fost frică. Pentru că toți oamenii din sală vorbeau cu noi și erau ca noi – fragili și deschiși, oameni care nu se cunosc, toți diferiți și toți la fel, uniți de dorința de a trece prin durere, de a nu ne mai feri de ea. Am înțeles că, dacă o lași să fie la vedere, dacă nu te ferești de ea, dacă nu o negi, dacă îi dai dreptul să fie, să își trăiască momentul, durerea te ajută să treci de ea, să înțelegi că e viața, e mai mult. Și pentru prima oară, am fost fericită că sunt actriță și am simțit că mă pot ajuta și că așa iî pot sprijini și pe alții .